Urna loto masluita - o ipoteza care trebuie urgent verificata de catre organele de siguranta ale statului roman

Viitoarea urna loto masluita, va fi facuta, evident, daca apuc (sa nu patesc ceva rau pana atunci).

Principiul este urmatorul: bila se incarca cu energie electrostatica iar senzorul urnei o va detecta si o va extrage.

In concluzie bilele care se doresc a fi extrase trebuiesc incarcate cu energie electrostatica. 

VIZIONATI FILMUL. si dati share.

  

Tiron Octavian

Am primit pe adresa CNSC un strigat de ajutor din partea diplomatilor economici. Il difuzam cu speranta ca il va auzi si dl. premier Victor Ponta.

Va rog sa informati pe dl col. DOGARU, apropos de L209 si in spiritul dezinformarii din prostie, smecherie si rautate a mass mediei si a multor guvernanti superficiali si dezinteresati de soarta reala a pensionarilor, ca diplomatii economici, cei care i-au facut o vizita cu ceva timp in urma, au ramas in continuare cu pensiile taiate pentru cateva sute de lei, respinsi la procesele impuse de sus a fi facute pierdute indiferent de ultradiscriminarea si incalcarea drepturilor legale. 

Privim si noi cu deznadejdea varstelor inaintate si fara nici un sprijin, la reparatia facuta ultraselectiv si total discrimatoriu doar unor " privilegiati speciali " ai MAE care s-au dezis cu scarba de sprijinul nostru profesional fara de care ei nu ar fi avut obiectul muncii la post, care si asa aveau pensii destul de mari, carora asa netam-nesam le-au mai dat in mod tacit o indemnizatie de aproape 4000 de lei! In tara asta traim si asa suntem tratati pentru ca am servit si noi patria in acelasi mod devotat, profesionist si disciplinat, chiar daca nu am purtat uniforme dar fiind mereu seriosi ca acestia.

Ii urez multa sanatate d-lui colonel Dogaru, il admir pentru tenacitatea si inteligenta dansului si ma bucur de reusita dansului si a echipei sale.

Era sa uit.....noi nu suntem decat vreo 200 inca in viata si pentru guvernanti nu existam, suntem ca si morti. ASA SA II AJUTE DUMNEZEU PE EI SI FAMILIIILE LOR!

Cu mult respect, Valentin Maracinescu .... ma gasiti si pe Google, desi acum nu mai sunt important pentru nimeni si pot sa merg linistit in capatul negru al tunelului, ca in cel luminos am fost demult!....

Valentin Maracinescu

valentin_710m@yahoo.com

CA SĂ AVEM CERTITUDINEA EGALITĂȚII EUROPENE A FIECĂRUI VOT EXPRIMAT!

În legătură cu toate nemulțumirile  ce răbufnesc de câte ori vreun act -  mai mult sau mai puțin oficial, dar  provenind de la un oficial al Uniunii Europene – ne plasează în câte o categorie a doua, ca pe un fel de second-hand european, la limesul aspirației (și drepturilor) politice ale continentului văzut în unitatea sa, tot de atâtea ori, cât se poate de clar, am afirmat că reacțiile noastre nu aparțin acelui curent care s-a dovedit ca eurosceptic. Ci, dimpotrivă, e vorba de reacția firească a unei gândiri naționale care aspiră cu toate simțămintele sale spre europenism iar, dacă se revoltă, se revoltă împotriva acelor persoane și acelor fapte care provoacă euroscepticismul!... Împotriva celor care, încă minați de vreun egocentrism național cu tendințe de superioritate, nu-și dau seama că, eludând criteriile unei democrații reale și ale unui respect personalist pus la baza relațiilor internaționale, impunând diferențieri ce amintesc de regretabile năravuri de superioritate statală, subminează chiar organismul comunitar european pe care au pretenția că îl conduc.

            Din acest punct de vedere, poziția mea nu este eurosceptică, ci doar una de înțelegere a euroscepticilor care iau această poziție, dar  nu cu anumite tendințe de egoism statal în pragmatica intereselor, precum și acei lideri europeni care nemulțumesc. Ci doar a acelor eurosceptici care și-au dorit slujirea unei doctrine unitare comunitare, însă își dau seama că unele măsuri și tendințe, atât în planul vieții materiale cât și a drepturilor sociale, nu au destulă sinceritate spre a servi întreaga populație a continentului.

Asta trebuie să o spunem răspicat. Pentru că există în conclavul european poziții care înclină sau, oricum, chiar dacă nu se exprimă fățiș preferențial, conțin premise spre încurajarea unor elemente de dominație între guvernări.  Există ca atare și nu este cazul aici să vin eu să dau exemple în această direcție de vreme ce fenomenul de euroscepticism a apărut în chiar interiorul organismelor Uniunii. Așa că mă mulțumesc să amintesc unele afirmații care pretind că însăși moneda unică Euro are mai multe afinități decât ar trebui cu Deutsche-Bank și că experiența implementării ei chiar în orice țară dintre cele mai occidentale (nu mai vorbim de cele la care se încearcă acum o oxigenare artificială și nici nu ne gândim la turbulențele pe care le-ar putea aduce sărăciei altora), a avut uneori rezultate împovărătoare, dacă nu chiar devastatoare pentru anumite economii sau anumite categorii sociale.

            Pe asemenea criterii, acum, în prag de noi alegeri europene, în fața apropiatului bilanț pe care va trebui să-l facă cel mai perdant și mai superficial dintre Parlamentele care s-au perindat la Strassbourg și Bruxelles, în fața multor măsuri nesigure și redundante care au caracterizat legislatura ce se încheie, cred că e momentul să formulăm cu toții, limpede și cinstit, ce așteptăm de la viitoarea legislatură continentală. Să ne direcționăm sufragiul, fără obligații ascunse și fără oportunisme, ca un adevărat corp electoral al Continentului care vine să-și exprime civic opțiunile cu certitudinea egalității fiecărui vot exprimat, indiferent unde a fost exprimat, dacă e vorba de actul de opțiune la care subscriem în calitate de cetățeni europeni. Adică fie el, votul nostru european, depus într-o urrnă din Metz-Moselle, ca să dau prioritate marii prietenii europene bazate pe Alsacia și Lorena,  sau prin preajmă, la Nancy, ori  Bonn; fie el depus la Liege sau Luxembourg, ca să recunoaștem de unde provin cei mai buni (dar și cei mai mulți și mai bine hrăniți!) funcționari europeni; fie că ne referim la votul care vine cu tradiția culturală a unor centre precum Heidelberg, Sorbona, Praga și chiar Cluj, fie că ne referim la urnele din zone viticole ca la Porto,  la Chianti,  la Gâmza bulgărească sau la zaibărul Băileștean; fie că luăm locuri istorice de luptă ca Waterloo, Navarone, linia Maginot, Mărășești, Banska Bistrița, locuri turistice din Baden-Baden, din Cipru, din Malta ori de pe Valea Prahovei, sau chiar și locuri rău famate din astăzi mutata Rue des Charbonniers, Pigalle, St.Pauli, ateniana stradă Boucourestiou sau șoseaua de centură a Ploieștilor (că și acolo se votează la fel de democratic!), el, votul, să aibă aceeași valoare și aceeași încărcătură de voință civică, spre binele populației Europei!

            Pentru că, dacă stăm și ne gândim bine la alegătorul nostru așteptat în mai să-și dea votul european, întrebându-ne ce știe el despre entitatea parlamentară pentru care votează, mă tem că-și va aminti doar măsurile coercitive ale pazei granițelor pentru care nu suntem în Shengen și, mai degrabă, pe cele restrictive ale accizelor la carburanți, sigiliilor pe cazanele de țuică, falimentării micilor producători de lapte de la văcuțe autohtone; ale restaurantelor care nu mai au voie la oliviere și la bicarbonat în mititei, ale referendumurilor  a căror gravitate nu e percepută, a timorării unor creștini cu frica de Dumnezeu,  nu neapărat de pretențiile îndreptățite ale invertiților, ci de prea marea atenție care se dă acestora în defavoarea normalității. Precum și, vorba recentă a Guvernatorului Băncii Naționale: riscul de a ajunge la o monedă unică a cărei valoare conferă țăranului român 80 de euro pensie;  adică, nu mult peste abonamentul de metrou al convivului său la patrecerea acestei vieți, dar care trăiește în țări occidentale.     

            Or, când ajungi la un sufragiu universal de această amplă dimensiune, care trebuie să consolideze europeanului conștiința că Patria Unică a continentului său îi oferă certitudini pentru care merită să lupte și chiar să se sacrifice ca să și-o apere (acesta este, doar, și nu altul, sensul votului pe care-l dai pentru o guvernare care știi că te reprezintă!), atunci trebuie și să știi ce aperi, sau pentru ce lupți... Că doar n-o fi prost omul să lupte pentru măsurile restrictive, oricât de înțelepte ar fi ele!!!...

            Avem, ca revers al medaliei, exemplul recent chiar al unor orânduiri foarte discutabile, dacă nu condamnabile, cum ar fi acum dispăruta Jamahirie a lui Gaddafi. Dictatorul a avut susținere până în ultima zi și, dacă n-ar fi deranjat anumite interese confesionale, ar fi fost mai greu de dărâmat. Fiindcă partea de populație care-l susținea știa clar că, de pe urma bunului comun pe care li-l administra acel regim dictatorial, aveau electricitatea, spitalele și învățământul absolut gratuite, nu existau impozite pe imobile și locuințe, iar creditele erau fără dobândă; falsificarea medicamentelor se pedepsea cu moartea, automobilele erau vândute la preț de fabrică, iar litrul de benzină costa 0,14$. Posibil să fie vorba și de unele aberații, impuse artificial; dar ne mai pasă asta când noi, în deplină democrație europeană, privim cum ni se duce bunul comun pe alte direcții, fără folos pentru cetățenii care-i sunt proprietarii de drept, la un mod nu numai speculativ, pe care legile pieții libere îl acceptă cu jumătate de gură; ci de-a dreptul sub semnul speculei ilicite, cea universal penală, care e și mama și sora și urmașa corupției, putând veni din toate aceste direcții?!

            O asemenea întrebare dură și regretabilă se leagă de motivarea votului pe care-l dăm. Fie el și pentru Europa. Ea se conjugă cu sensul interogativ grav și nu caragealesc: „Eu pentru ce votez?!... Că doar n-o să ni se spună acuma că votăm pentru a ni se lăsa mititeii legali în Europa, sau pentru că au recunoscut brevetul cârnaților de aceeași sorginte cu Doamna Udrea!...  Omul votează pentru un crez, pentru un interes, sau pentru că se regăsește reprezentat printr-un program de guvernare, așa că avem dreptul să ne întrebăm cum ne regăsim în programele europene pentru care votăm: Poate Europa aduce o ușurare substanțială și rapidă a împovărărilor noastre, sau o garantare a nivelului de trai? ... Dacă spunem că da, am vrea să vedem un program concret de măsuri în acest sens. Sau, dacă nu pe un domeniu atât de larg, măcar pe unul mai restrâns, mai limitat, cum ar fi chiar și cel mărunt al proiectului de a se plăti pentru celulare un singur abonament european. Da, așa ceva  concret și la obiect, dar mai încurajator pentru nevoile noastre decât telefonul. Orice: o ieftinire de benzină, de produse industriale sau de medicamente. Un deziderat economico-social propunând soluții concrete pentru care să spunem: Da, pentru așa ceva merită să merg la vot. 

            Iată, vorbind de medicamente, chiar că-mi vine o idee prin faptul că lipsa lor acută nu e niciodată o problemă de producție, ci de comercializare. Iar medicamentele, în mod cât se poate de antiumanist dacă ne gândim la etica  și morala creștină a relațiilor comerciale, fac parte dintre produsele la care sunt permise foarte mari adaosuri comerciale, cred că, în mai toate țările europene. Ba, atunci când, cu chiu cu vai, se încearcă un minim de corelare cu bugetele populațiilor respective, te trezești că dispar, ducându-se pe alte piețe unde se vând cu un preț mai bun, ca și cum Schengenul ar fi numai pentru amărâții care au bani de călăuze, iar, în asemenea cazuri, picioru-n prag n-ar trebui pus. 

Ei bine, o reglementare în domeniul acesta, un pachet de măsuri care să impună cât mai marea apropiere  a prețurilor de piață cu prețurile de producție, o serie de restricții care să nu permită abuzuri pe principiul rapace: „când e vorba de sănătate omul dă oricât” și o suită de programe de finanțare cât se poate de încurajatoare și stimulativă a industriei de medicamente  în fiecare țară, a intercesiunii brevetelor și a altor măsuri prin care să se recunoască marele adevăr de natură umanitară că medicamentul nu este o simplă marfă, adică nu este o simplă invenție comercializată conform legilor dure ale finanțelor și nu are nimic de-a face cu suratele sale cosmeticele. Ci: medicamentul este un bun comun care asigură starea de sănătate a populației continentului. Conjugând asemenea măsuri și deziderate exprimate deocamdată numai în acele acțiuni sociale ale Bisericii care își permite să facă apel la „înaltele îndatoriri etice din lumea finanțelor”; fundamentând teoretic un anumit prag pus comercialului față de elementele de securitate a populațiilor și ale ființei umane precum securitatea alimentară, a habitatului, a stării de sănătate, a aspirației la educație în tinerețe și la activitate îndelungată prin îngrijirea socială a senectuții,  până când acestea devin drepturi legiuite într-o nouă concepție despre constituționalitate; făcând ca ființarea parlamentară să urmărească exact asemenea măsuri de descărcare fiscală a industriei de medicamente și de descurajare  a adaosului antiuman în comerțul cu ele, nu credeți că s-ar creiona mai bine personalitatea guvernării unite a Europei, pe criteriile umanismului?... Doar, în diacronia definirii geopolitice a continentului nostru ca o entitate, acest umanism este unanim recunoscut drept cel mai important produs al gândirii ei!

Cândva, în ascensiunea sa, democrația creștină își punea asemenea probleme doctrinare; apoi li s-a năzărit unora nevoia de a pune accentul pe pragmatismul supunerii față de niște legi financiare care li se păreau mai populare decât aspirațiile spirituale născute din morala religiilor. Și iată că, până și în situațiile când respectăm statul de drept,  tot nu știm exact despre ce fel de drept e vorba. Pentru că, tot mai mult, de la statul de drept umanitar, începem să eșuăm spre statul de drept fiscal; stat în care liderii cu viziunea politică a valorificării resurselor umane sunt înlocuiți de funcționarii care știu mai bine să le taxeze pe acestea. Iar problema bunului comun care, prin însăși natura lui nu produce taxe, ci produce direct capital și avantaje pentru cetățeanul-proprietar al lui, nu mai intră în atribuțiile nimănui, tocmai pentru că starea de confuzie aduce avantaje unor anumite cercuri spoliatoare.

Ideea mi-a venit întâmplător, printre altele. Căutând și eu, pentru a mă simți mai la rostul meu în  calitate de cetățean al Europei, un argument superior celui al lărgirii abonamentului la telefonia mobilă. Dar tare aș fi fericit și tare m-aș simți motivat să merg la vot, dacă aș vedea  în anumite programe electorale deziderate de genul: „UN COMERȚ CU FAȚA UMANA PENTRU PRODUSELE FARMACEUTICE CARE ASIGURĂ SĂNĂTATEA POERSOANEI UMANE”.
 

Corneliu LEU
leuc@upcmail.ro

DESPRE SERVICIUL PUBLIC INFORMATIV, CULTURAL, EDUCAȚIONAL

Corneliu LEU

126, Bd. Dacia, Bucuresti

tel,0400311045047; 0400344116739;

 leuc@upcmail.ro ; corleu@upcmail.ro 

www.cartesiarte.ro ; www.PORT@LEU

PAGINI DE AUTOR,COMENZI DE CARTI:

www.amazon.com ; www.corectbooks

DESPRE SERVICIUL PUBLIC INFORMATIV, CULTURAL, EDUCAȚIONAL

și criteriile acestuia în organizarea presei oficiale, a radioului și televiziunii publice

CU O ADDENDĂ DE SUGESTII PRIVIND ORGANIZAREA TVR ȘI SRR

Rezultatele proaste, stagnarea și incapacitatea de redresare economică a celor două istituții de stat de radio și televiziune, TVR și SRR obligă la o analiză a întregului sistem național de informații publice.

Din acest punct de vedere, tocmai pentru că în ultimele decenii conceptul de „serviciu public” s-a limitat numai la cele două instituții din domeniul audio și video a căror difuzare trebuie asigurată pentru toate zonele și localitățile țării, servindu-i egal pe toți cetățenii și contribuabilii, este necesară o reprecizare a termenului.

Pentru că serviciul public informativ este o practică și o îndatorire statală mult mai veche, găsindu-și originea în crainicii și afișajele care făceau anunțuri publice, în buletinele cancelariilor de stat, în publicațiile, volumele și manualele de îndrumare cu care statul se simțea obligat pentru informarea și formarea cetățenilor săi. Iar dacă ținem seama că această obligație și pârghie a guvernării și-a limitat conceptul la cele două instituții doar fiindcă ele au garantat în ultimele decenii cu adevărat acoperirea teritorială, ca și posibilitatea de a ajunge la comunități românești din alte zone ale lumii, trebuie să constatăm și faptul că apariția internetului schimbă în prezent raportul de forțe. Așa cum folosirea undelor herziene a schimbat cândva raportul cu forțele pe care le reprezenta difuzarea tipăriturii, reducând numărul ziarelor oficiale în favoarea radiourilor și televiziunilor oficiale, apariția și dezvoltarea internetului, accesul liber la el și toate facilitățile pe care le oferă întru dezvoltarea democratică a comunicării, fluxul de informație continuu pe care el îl asigură tuturor agențiilor de știri, vor muta cu timpul, din nou, ponderea serviciului public.

Dar toate acestea numai din punct de vedere tehnic. Deoarece conținutul informativ și educativ al obligațiilor guvernamentale față de contribuabilii la bugetul național și al îndatoririlor de asigurare a transparenței, a comunicării libere și a unui anumit nivel de formare pe care le are statul de drept față de cetățeni și față de cultura națională rămâne același, cel mult lărgindu-se odată cu evoluția democratică. Fapt pentru care consider că succesul celor două instituții în domeniul îndatoririlor pe care le au în cadrul fenomenului de formare și afirmare națională prin cultură și comunicare, poate fi asigurat numai dacă definim mai întîi conceptul de SERVICIU PUBLIC INFORMATIV, FORMATIV ȘI DE COMUNICARE CULTURALĂ. Așadar:

 Cu caracter obștesc sau guvernamental și subordonare față de finanțarile bugetare acordate sau controlate de (prin) ministere ori alte organisme ale  statului, în toate țările lumii, ca și la noi într-o anumită perioadă, funcționează diferite servicii publice de informare în masă, atât sub forma mai veche a monitoarelor oficiale, agențiilor de informații, presei și demersurilor guvernamentale de răspândire a cunoștințelor, cât și cea mai nouă a mediei. Ele sunt conduse de organisme numite guvernamental, selecționate pe criterii de vot parlamentar și chiar prin eligibilitate mai largă în țări unde comunicarea prin mass-media are rang de putere democratică a opiniei publice, iar echilibrul informațional se realizează prin raporturile de subordonare și de independență ale serviciilor private și serviciilor publice de comunicare în masă, informare permanentă a populației, orientare culturală și educațional-civică, în scopul transparenței totale a existenței sociale. În acest sens se realizează un plus de cunoaștere, informare și combatere a manipulării, domeniul privat având mai multă independență față de guvernare și de tentă a unei anumite direcții politice pe care implicit o dă aceasta,  în vreme ce serviciile publice au independență față de interesele de grup, de pretențiile clientelare ale finanțatorilor, de libertinajul reclamei deșănțate, a eliminării concurentului și a tendințelor de supremație. Se asigură astfel o informare cât mai obiectivă a cetățeanului la modul sobru și decent, iar aprobarea opiniei publice ajunge a se cuantifica prin succese financiare ale unor asemenea organisme de presă care dau dovadă de nepărtinire, caracterul cât mai obiectiv al informației slujită de ele în interesul cetățeanului, indiferent de orientare, spunându-și cuvântul. La toate acestea, se mai adaugă și tradiția selecționării în funcții de conducere sau de dirijare ideatică a unor asemenea instituții de comunicare în masă, a unor personalități confirmate prin viziunea lor largă, de interes național, pe care au demonstrat-o în viața intelectuală a țării, prin capacitatea de a viza obiectivele prioritare de dezvoltare socială, culturală și economică, fără a fi supușii unor interese conjuncturale, știind să țină direcția interesului general și având probitatea de a folosi fondurile alocate  numai în slujba acestui scop.

     O bună bucată de vreme, fie sub formă oficial-departamentală, fie sub formă de asociații, fundații, societăți de progres național preluând, prin descentralizare, unele misiuni guvernamentale mai largi și mai ample decât durata unui cabinet, tocmai pentru asigurarea unei continuități în interesul afirmării permanente pe plan național și social, acest sistem al serviciului public informațional, educativ și cultural pus în slujba cetățeanului, a familiei lui și a obștilor din care face parte, a funcționat și la noi în domeniul publicațiilor oficiale sau de breaslă, a manualelor pentru educația națională, a publicațiilor pentru educarea copiilor, tineretului, armatei, etc. a promovării artelor și a așezămintelor culturale, ca și a comerțului și meșteșugurilor. Iar, prin înființarea serviciului public al Radiodifuziunii din anii ’30, ca for informativ-cultural artistic, apt de a acoperi, prin transmiterea în eter, întregul spațiu spiritual al țării, s-a putut realiza dimensiunea națională a conceptului de serviciu public, realizat de oameni puși cu onestitate în serviciul public. Și, dacă nu întotdeauna acest serviciu public, așa cum se întâmpla la asociații  și fundații, era asigurat prin voluntariat, sau doar prin remunerări ulterioare din anumite venituri obținute, oricum, remunerarea celor salariați era foarte limitată, fondurile având două direcții: cea a dotărilor necesare sau a materialelor în cazul tipăriturii și a producției artistice, precum și cea a onorariilor plătite unor colaboratori în funcție de aportul lor la serviciul cultural și natura acestuia (informativă, popularizatoare de răspândire a cunoștințelor, educativ-instructivă, literară și artistică, etc.). În acest context „aparatul” instituției era alcătuit cât se poate de economic, presupunând puțini funcționari permanenți selecționați și aceia dintre bunii specialiști capabili să aibă o concepție asupra domeniului pe care-l dirijează și să elaboreze planuri tematice care să stimuleze aporturile creative în domeniu (un fel de scoatere la concurs a unor programe, cum se practică astăzi). În schimb, grupul de colaboratori plătiți cu onorariul pe producția prestată în regim de liber-profesioniști, era și numeros și stimulat a veni cu formule noi, originale, în domenii cât mai diferite, asigurându-se prin aceasta și lărgirea cunoașterii la publicul beneficiar al informației, al producției culturale sau artistice, din domeniile tot mai variate care constituie baza comunicării ca sursă de modernizare și emancipare a vieții sociale, a populației și a culturii pe care acestea o reprezintă.

     Că lucrurile au mers bine în acest mod în omenire, este evident prin tot ceea ce înseamnă mass-media astăzi. Dar, din experiența mea care, din păcate, acoperă destul de multe decenii, pot afirma că, o bună bucată de vreme - până când covârșitoarea „birocrație socialistă”, dușman direct al creativității prin împiedicarea și anihilarea spiritului de inițiativă personală și funcționarizarea mentalității generale a populației (vicisitudine ale cărei sechele se simt grav astăzi) a corupt total mentalitatea socială – sistemul cu funcționari permanenți mai puțini și, în avantajul calității programelor, concurență mai multă între liberi profesioniștii stimulați spre originalitate, inovație, creație, a funcționat și a adus rezultate chiar și sub  regimul acelei apăsări ideologice atât de agresive. Știu prea bine că fondul de onorarii a fost destul de mare și, înafara celor „demascați politic”, pe care aveau interdicție de publicare, numărul colaboratorilor externi era destul de mare ca să se poată proceda la o bună selecție pe criteriul valoric a ofertelor lor.

     Nenorocirea a apărut când s-a făcut prima breșă în regulamentul acestui capitol de buget care era consacrat și prin denumire: „Onorarii pentru colaborări externe”. Pentru că, prin diverse manevre sindicale și nu numai, tânjind spre rotunjirea veniturilor salariale prin asemenea onorarii, cei  salariați spre a dirija, adică a stimula lansând, în schimbul salariului, o viziune asupra domeniului administrat iar, apoi, arbitrând concurența  colaboratorilor în a servi cât mai bine tematica cerută, au „demonstrat la partid” că și ei sunt creatori și pot crea; iar, dacă crează, atunci nu o fac pentru salariu, ci vor și ei onorarii. Așa s-a creat breșa împărțindu-se materialele elaborate în unele „de serviciu” și altele „de creație personală” (de exemplu, dacă aduceai o știre, aceea aparținea serviciului, dar dacă mai luai și altele prezentând un grupaj de știri, aceea era creație personală, plătită separat, peste leafă). Astfel, capitolul din buget privind onorariile, s-a împărțit în două: „onorarii interne și onorarii externe” . Dar chiar dacă această împărțire (nu mai știu cât și în ce proporții) s-a păstrat pe hârtie, din practică ea a dispărut în câțiva ani. Iar apoi a dispărut total fiindcă, cine nu voia să aibă și salariu pentru o muncă nedefinită și onorariu pentru tot ce făce ca salariat?! Salariații au dat iama impunându-și creațiile lor pentru a confisca tot fondul de onorarii, iar colaboratorii descurcăreți s-au angajat cu salariu, că doar n-or fi fost ei mai prejos. Instituția a devenit vacă de muls pentru proprii ei salariați, iar liberii profesioniști de bun simț au fost marginalizați, sau folosiți ca paravan

     În acest mod, anul 1989 și toate lucrurile reale sau nereale despre privatizarea în România, au moștenit în serviciul public niște instituții mamut care-și plăteau, ilegal, de două ori salariații pentru aceeași muncă. Și, convenind asta tuturor, s-a permanentizat folosindu-se  tot felul de manevre, de la cele de a ascunde realitatea până la cele sindicale de menținere a stării nefaste și ajungându-se, inerent, la condiția falimentară de astăzi.

     Soluția e una singură: Desființarea schemei (organigramelor) actuale  care perpetuează un asemenea regim salarial, scuturarea de inerentul balast  funcționăresc necreator, trecerea adevăraților profesioniști în regim de liber profesioniști plătiți cu onorarii și păstrarea unui foarte mic număr de organizatori, producători în adevăratul înțeles al cuvântului, angajați (poate, chiar pe termen limitat) să-și folosească imaginația în inițierea, stimularea, dirijarea producerii programului respectiv în contul lefii și fără dreptul de a-și promova propriile lucrări câtă vreme sunt angajații permanenți ai serviciului public. Deci: o echipă managerială restrânsă și de mare eficiență administrând grila de programe, cu servicii tehnice de prestări de servicii care au o productivitate proprie și se orientează tot pe criteriul eficienței, cu proiecte de perspectivă și proiecte anuale bine puse la punct, care să fie concesionate prin concurs colaboratorilor. Și, în plus, cu obligația de a trece în rândul acestora în momentul în care vor să-și impună o producție proprie.

     Pentru a se ajunge, sau a se reajunge, la o asemenea normalitate caracteristică pieței libere și competiției stimulative a producției pentru serviciul public susținut prin bugetul de stat, făcând din el un exemplu pentru criteriile de funcționare a oricărei producții finanțate bugetar, consider că mai este nevoie de ceva: Asigurarea dirijării și controlului public asupra prestațiilor acestui serviciu public, preluându-se normativele după care funcționează asemenea servicii în țările de mare tradiție și ne permițându-se existența unor Consilii de administrație separate, care să decidă adoptarea unor criterii deosebite de funcționare.

Cu alte cuvinte, renunțarea la Consiliile de administrație ale fiecărei instituții și la funcția de Președinte-Director General care poate intra sub anumite sfere de influență și dinafara, dar și din interiorul instituției. Stabilirea pentru aceste instituții a schemei cu un director general cu funcție executivă ajutat de un colectiv de specialiști buni și cât mai bine remunerați pentru a putea fi puțini, siguri și dedicați unei cât mai vaste stimulări a creației colaboratorilor, în rândurile cărora au dreptul să treacă de câte ori se dedică producției propriu-zise.

Consiliul de administrație, sau o formă asemănătoare de Consiliu Național - unul singur pentru întregul serviciu public informativ, cultural și educațional - trebuie să se afle la alt nivel, pe undeva pe lângă Consiliul Audiovizualului sau Agenția de Strategii Guvernamentale și să aibă dubla funcție: aceea de a administra fondurile pentru întregul serviciu public național privind comunicarea cultural-educațională, informarea media a populației și prestarea anumitor servicii publice de divertisment și afirmare artistică, dar și de a dirija la modul stimulativ aceste domenii punând accentul pe unele sau pe altele, înființând după nevoie publicații, așezăminte și mijloace media  în toate cele trei domenii care coexistă în prezent: tiparul clasic, transmisiile radio-tv și facilitățile aduse de internet și de prestația editorială electronică, asigurând ca toate acestea la un loc să completeze, la modul complementar, domeniul comercial, asigurând partea de serviciu public la care are dreptul contribuabilul și supraveghind îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin.

Plasat la un asemenea nivel al administrării fondurilor de serviciu public susținut prin taxe și prin alte contribuții sau venituri directe, acest Consiliu poate exercita atât controlul economic al folosirii lor, cât și urmărirea tematică a rolului de informație publică în scopul formării publice, ca datorie de bază a statului de drept față de cetățeni și de viitorul lor cultural.

ADDENDA:

SUGESTII PRIVIND TELEVIZIUNEA ȘI RADIODIFUZIUNEA

Îmi permit aceste sugestii deoarece, sunt cunoscut ca scriitor, dar:

-         Lucrez în Radiodifuziune din 1950 și în Televiziune de la înființarea în 1957; am specializari la BBC și ORTF și am contribuit la reorganizarea producției cinematografice în anii ’70 -’80;

-         Am condus și am înființat mai multe departamente din Radio și Televiziune; am fondat Radiovacanța,  Studioul de film tv, Casa de filme nr.4; am coordonat dezvoltarea studiourilor locale, am realizat rubrici și emisiuni permanente, am înființat și conduc în domeniul privat „Casa de editură și producție audio-video-film” .

Propun prin asemenea sugestii:

-         Reducerea personalului acestor instituții de la câteva mii la câteva sute;

-         Definirea cum trebuie a termenilor de „Producător” și de „Liber profesionist”  în acest domeniu;

-         Legiferarea sistemului concurențial al licitațiilor de programe pe termen limitat;

-         Definirea conceptului de „Serviciu public media”   printr-o administrare unică a fondurilor colectate de la populație în acest scop și dirijarea lor de către Guvern spre obiective stabilite strategic;

-         Desființarea celor două Consilii de administrație, numirea de Directori Executivi în fruntea instituțiilor finanțate, elaborarea strategiei, dirijarea și controlul revenind unui restrâns și prestigios Consiliu de Administrație al acestor fonduri publice, care urmărește cum sunt folosite ele în servicii publice de informație, comunicare și media.

Argumentez aceste sugestii prin:

-         Faptul că termenii cheie ai mediei moderne, cei de „producție și producător” sunt folosiți la noi formal, fără conținutul economic și profesional respectiv;

-         La fel și activitățile Consiliilor de administrație cu câte un PDG prea legat de interesele instituției respective, mai ales ale personalului respectiv, fie că acesta este necesar sau nu; și, astfel, ne existând o funcție efectivă de control permanent a cheltuirii fondurilor, ci numai una menită să ceară sau să obțină fonduri;

-         Evidența constatărilor Curții de Conturi și a altor controale;

-         Modul discutabil de apartenență și administrare a patrimoniului, în special cel tehnic, a cărui rentabilizare în sine nu intră în obligațiile nimănui;

-         Exemplul administrării fondurilor colectate public la cele mai mari și mai vechi organizații de administrare a mediei publice: BBC și ORTF.

Transmit respectuos acest mesaj pentru ca, în măsura în care prezintă interes să fiu contactat la adresele de mai sus sau la telefon celular 0722578642.

Prezentarea localitatii

Suprafaţa - 32 km2

Populaţia (la 1 iulie 2002) - 362.609 locuitori

Vârsta medie - 40 ani

Densitatea populaţiei - 11.389 locuitori/km2

Număr de pensionari - 102.562

Număr de locuinţe - 149.711

Număr de străzi - 861

lungime totală - 239.970 m.l.

suprafaţă carosabil - 1.719.454 m2

suprafaţă totală - 2.545.731 m2

Număr parcuri - 22

Suprafaţă parcuri - 899.952 m2

Pieţe - 7

Număr tarabe - peste 3.000

Unităţi sanitare - 19

Spitale - 9

Institute sanitare - 6

Policlinici - 4

Capacitate - 6.658 paturi

Personal - 5.267

Unităţi de învăţământ - 112

Personal - 5.818

Elevi - 34.586

Preşcolari şi elevi beneficiari ai Programului

Social „Cornul şi laptele” - 17.352

Biserici - 58

Mânăstiri - 2

Centrul Cultural „Mihai Eminescu”

Apartamente sociale pentru tinerii

care au împlinit 18 ani, proveniţi din

centrele de plasament

- 19

Centre de Informare şi Consiliere a

Cetăţenilor

- 3

Oficii de asistenţă socială - 5

Centre de asistenţă socială - 1

Centre de plasament - 7

Centre de zi - 2

Copii aflaţi în dificultate - 1.100

Număr copii aflaţi în îngrijirea

asistenţilor maternali

- 163

Persoane asistate social - peste 70.000

Magazine tip „Economat” - 14

Agenţi economici - 31.000

Mijloace de transport

(persoane şi marfă)

- 3.782